Cine sunt, de ce scriu și despre fericire

S-au întâmplat atâtea în ultimii 15 ani de nici n-aș ști de unde să încep.

Probabil ar încăpea ușor într-o carte, dar cine s-o mai citească azi la cât ne-am aglomerat, când totul e făcut să ne țină în priză.

A fost pe alocuri terifiant. Viața te încearcă, îți pune în față, uneori chiar mai mult decât crezi tu că poți duce.

Am rătăcit destul timp căutând ceva căruia nu-i puteam oferi un nume. Și-a făcut loc multă neliniște în sufletul meu și din păcate uneori s-a răspândit și la cei din jur.

Dar viața merge mereu mai departe, rănile se vindecă și ce era de învățat rămâne.

Noi uităm de multe ori, și sper să nu-mi fie cu supărare, ce înseamnă cu adevărat fericirea. O căutăm, ne-o dorim, credem că ar fi undeva acolo departe la finalul călătoriei. Ne pregătim pentru ea cu haine frumoase, și cu speranță… nerăbdare, o așteptăm la ușă.

Iar într-o zi începem să ne întrebăm de ce nu mai vine și nu ne dăm seama că de fapt a fost tot timpul acolo lângă noi, era nevoie doar să ne deschidem mintea, inima și sufletul către ea.

Mă întreb și eu de ce am ales să scriu despre fericire. De ce acum. Și cred că răspunsul vine de la sine dacă ne uităm în jur. Și îți promit, scriu doar să se înțeleagă, fără a judeca.

Cred că primul pas spre fericirea pură, constantă, ce rezistă în timp, este o viață trăită în echilibru.

Ceea ce eu personal, mulți ani nu am văzut și nu mi-am dorit pentru că nu înțelegeam.

Dar înțeleg acum. Încep să înțeleg.

Eu sunt Andrei Hasna și începând de astăzi vreau să-ți ofer o parte din povestea vieții mele. Acea parte ce m-a adus pe mine aici și care sper să-ți fie și ție de folos pe drumul vieții tale.

Aceeași parte ce m-a făcut pe mine un om mai bun, m-a educat să cresc, să mă înțeleg mai bine și să-mi duc planurile, visurile, ideile în realitate, chiar dacă pe alocuri situațiile erau critice și compromisurile înfricoșător de greu de făcut.

E o poveste lungă cu de toate, și mai bune și mai puțin bune. Pe alocuri cu drumuri înguste, iar pe margini multe prăpăstii gata să-și primească jertfa.

Dar care mi-a oferit ce nici nu știam că aveam nevoie. Să cresc.

O poveste în care un nou capitol a început nu demult și e cum nu mi-am imaginat vreodată. 

Mâine poate o să înțeleg și mai bine, dar azi am să-ți dau din ce știu, cunosc și am trăit prin propriile puteri.

Eu, Andrei, m-am născut într-o familie normală, oameni foarte muncitori, cărora le datorez mai multe decât aș putea spune în cuvinte.

Copilăria, mare parte din ea, am trăit-o la țară, într-un sat superb, înconjurat de dealuri. Asta până la început de clasa a 4-a când s-a decis, pentru binele meu, să ne mutăm la oraș.

Am învățat de mic ce înseamnă munca și deși recunosc, nu am fost mare fan al muncii câmpului, ba cred că am și enervat lumea cu asta, am înțeles ce înseamnă să muncești pentru fiecare bucată de pâine.

Am înțeles ce înseamnă truda. Cred că este cel mai potrivit dintre cuvinte.

Am avut în schimb parte de natură. Multă natură, peste tot în jurul meu, pădure, verdeață și un aer curat de parcă viața ar fi fost făcută să curgă invers.

Nu credeam că o să-mi fie atâția ani, așa de mult dor de natură.

Mutat la oraș am început ușor să pierd contactul cu ceea ce mă făcea fericit, ce nu-i dădea timpului șanse să treacă, mai ales în plimbările aproape zilnice prin pădure, cu cei mai buni prieteni.

Aproape toată viața mea am “alergat după bani”, chiar și de când eram mic și e amuzant pe alocuri pentru că m-au urmat la fiecare pas, cumva parcă mi-ar fi fost predestinat să fie așa. N-ai fi zis, pentru un băiat crescut la țară.

Curios din fire, mai tot timpul mi-am enervat prietenii, colegii și profesorii mereu punând întrebări ce nu le-ar pune un om cu mintea la locul ei. Mereu provocam ordinea omenească a lucrurilor. 

Pentru mine era tot timpul ceva ce nu înțelegeam sau îmi doream să înțeleg diferit de cei din jur.

Și eram fericit, oarecum, în felul meu neînțeles.

Până într-o zi când a venit mama acasă. Plângea. Eram doar un copil și n-am știut atunci, dar aveau să fie cinci ani grei de tot.

O boală necruțătoare ce aduce multe sentimente contrarii cu ea.

Atunci am simțit pentru prima dată gustul timpului, deși acum știind mai bine, pot spune că timpul este doar o iluzie.

A fost greu, dureros și fiecare dintre cei apropiați am învățat ceva din asta. Poate nu lecția potrivită pe alocuri pentru că atunci n-am înțeles. Nu era despre noi. Și chiar dacă nu vedem, până la urmă toate au un sens, toate se leagă. Am multe de spus aici, dar ajungem acolo.

Apoi a fost liniște.

O liniște ca după o ploaie grea ce a măturat pământul și a secerat ogoarele.

Eu, ei, toți încercau să înțeleagă. Truda a fost grea. Suferința a fost și mai grea. Însăși credința a fost pusă la încercare.

Dar, cum spuneam, toate se întâmplă cu un motiv, fie el unul pe care nu ne e dat să-l înțelegem în acel moment.

Eu, m-am retras făcând ce știam mai bine. Bani.

Dar nu a fost îndeajuns pentru că fugeam și partea grea e că nu fugeam nici de ceva, nici spre ceva.

Și atunci m-am refulat în ego ce creștea pe măsura banilor. Așa cum au venit, mulți, mulți tare cu cât eram eu obișnuit, s-au dus toți și încă mult peste.

Apoi într-o zi parcă timpul nu mai dorea să stea în loc. Bunicul. Aceeași boală necruțătoare.

A trecut așa de repede.

Și te face să te întrebi. Ce-i dă de fapt valoare timpului?

Eu nu cred că se poate măsura în secunde, minute, ore, ani, secole. Cred că se măsoară în fericire. Pentru că orice altceva l-ar face să-și piardă esența.

Abia în zilele ce au urmat aveam să înțeleg.

Și dacă mi-ar fi zis cineva ce e pe cale să mi se întâmple, nici într-un milion de ani nu l-aș fi crezut. Apoi întreg firul vieții mele a început să aibă sens.

Pentru că asta a pus bazele a ceea ce vreau eu să fac prin acest blog, acest proiect și tot ce urmează.

Și atunci au venit și banii, cu adevărat, fără ocolișuri.

Iar eu mi-am dat seama că în tot acest timp făcusem lucrurile exact contrar ca până acum.

De data asta era cu adevărat liniște. Nu mai alergam spre nicăieri. Echilibrul începea să-și pună bazele în viața mea.

Începusem să fiu fericit, și începeam să las prin mine însumi, fericirea să curgă.

De ce am ales să scriu? De ce acest proiect?

Pentru că lumea asta e mai mult decât bani și e timpul să înțelegem asta, iar pentru asta e nevoie de un alt mod de a vedea lucrurile.

Pentru că banii și-au pierdut azi adevărata utilitate în lume, iar mulți dintre cei ce chiar au puterea să schimbe ceva au de revizuit asta în propria agendă.

Am ales să scriu în primul rând fiindcă este ceea ce fac eu mai bine, este darul ce l-am primit și prin el, sper să pot aduce multă bucurie de toate felurile, tuturor celor ce o să citească ce am de spus.

Am ales să scriu, acum mai mult decât în toată viața mea, pentru că sufletul și mintea mea simt nevoia să ofere din ce știu, am aflat și fac, cu speranța că va ajuta așa cum mă ajută pe mine.

Și poate, cel mai mult am ales să scriu pentru că văd o nevoie de mai bine.

Cred cu tărie că împreună putem ajunge acolo și este nevoie de fiecare pentru asta.

Cred că banii servesc un scop și fiecare cent, fiecare bănuț este dat și vine cu un motiv, iar motivul meu, o să-l dezvălui pas cu pas aici, în acest proiect. 

Îți spuneam despre fericire. 

Mă uit în jur și văd multă agitație. Da, știu cum e, am fost acolo. Văd oameni alergând dintr-un loc în altul pentru că așa este construită lumea asta.

Și înțeleg, de multe ori suntem constrânși de locuri, situații, alegeri.

Oare ce ascunde toată agitația asta? Oare unde vrem noi să mergem așa de alert de parcă timpul a decis dintr-o dată să se grăbească și el odată cu noi?

Suntem distrași.

De tot și de fiecare lucru pe care tot noi l-am construit să ne ajute și totuși de multe ori ne încurcă. Sfatul meu, din nou, este să judecăm doar pentru a înțelege să îmbunătățim.

Cred că lumea, în special generațiilor ce vin după noi, au tendința să trăiască într-o altfel de fericire, nu cea cu care am fost obișnuiți.

Nu cea apropiată de ceilalți și tot ce este în jur.

E mai bine? E altfel? Asta e prin experiența fiecăruia să vad. Bine, rău, cred că avem mult de lucru, dar nu acesta să fie farmecul vieții oare?

Cred că esența este să învățăm să trăim noi cu noi și cu natura împreună, pentru că ea este casa noastră.

Cred la fel de mult că medicina și-a pierdut scopul pentru care a fost concepută.

Mai cred că tehnologia își are rolul ei, un rol foarte bine asumat și folosită corect și optim, poate fi de mare ajutor tuturor. Ca individ, comunitate, civilizație, planetă.

Până la urmă, așa cum spuneam, totul se rezumă la echilibru. Sau poate dacă ar fi să spun mai precis, cred că totul se rezumă la o armonie a echilibrului.

Să fim mereu doar în echilibru în lumea asta, așa cum e făcută ea, ar însemna să ne retragem undeva în munte, singuri, cu noi, ceea ce probabil mulți nu vor, printre care nici eu.

Uneori o să fie nevoie să tragem mai tare, alteori mai încet, dar cred că este bine ca în tot acest timp să predomine sentimentul de toate sunt bune așa cum sunt, chiar dacă mintea nu e de acord cu asta.

Relația dintre spirit-minte-trup este una specială despre care îmi doresc să scriu destul de mult în perioada următoare. Pentru că mintea trebuie să servească spiritului și nu invers. Atunci își îndeplinește cu adevărat misiunea, scopul.

Sigur, cum spuneam, uneori e nevoie de un ritm mai alert, alteori mai domol. Cel mai bine e ca fiecare să-și seteze limita echilibrului. Bariera aș pune-o la limita liniștii interioare. Când liniștea dispare pentru o perioadă lungă de timp, echilibrul se pierde încet.

Noi toți suntem și buni și răi.

Binele și răul au menirea de a coexista.

Știu că sună contrar a ceea ce învață dogmele din ziua de azi, dar dacă ne lăsăm puțin sufletul să-și respire puritatea din care este făcut, o să vezi, răspunsul e la fel.

A iubi pur, suprem, divin înseamnă a iubi tot, așa cum este, bun sau rău, pentru că tot ne ajută să înțelegem, să apreciem esența vieții, a existenței, și să creștem ca spirit-minte-trup.

Noi nu avem nevoie de nimic.

Știu, știu. Avem totuși nevoie de hrană, apă, casă și oameni ce ne iubesc pe lângă noi. Sigur, așa este, dar eu nu la acel nimic mă refer.

Noi suntem compleți deja. Orice altceva ne face să credem diferit este dat de o nevoie falsă, pentru că tot ce avem nevoie să existăm există deja în lumea asta, altfel nu am fi supraviețuit ca, civilizație.

Și când înțelegem asta, este liniște.

Îndrăznesc să parafrazez un prieten drag. Asta este modul meu de a spune lucrurile, asta e calea mea. De îi vei întreba pe alții, îți vor oferi poate altă cale și alte răspunsuri, chiar dacă asemănătoare. 

Fiecare om are evoluția lui în viață și în totalitatea existenței lui ca trup și spirit.

Eu, văd viața în echilibru și noi în echilibru cu ea.

Văd liniște, pace, blândețe și iubire mult mai multă decât ură, separare și manipulare.

Văd medicina și omul prin ea tratat ca întreg. Spirit, minte, trup.

Văd tehnologia să lucreze pentru mai bine, în folosul tuturor, al nostru ca întreg și pentru mai bine, al fiecăruia, ca individ.

Văd zâmbete, multe, de copii și oameni mari și frica lăsată la o parte, dizolvată prin puterea luminii și a iubirii.

Văd chipuri înseninate, oameni scoși din dogme, scoși din separare. 

Văd unitate. Noi toți, adunați împreună pentru mai bine, pentru binele tuturor, dincolo de patima egoului. 

Văd nevoi în echilibru cu sufletul, și un ego domolit al tuturor pentru că toți suntem copii ai acestei lumi.

Văd natură. Aer. Puritate. 

Și o văd pe ea, fericirea fiecăruia, scoasă sus, sus de tot.

Începe de azi, aici. 

Te invit.